Noii părinți

Fiecare ființă de pe pământ are memorate în subconștient diferite traume trăite în această viață sau în alte vieți. Nu exista ființe vindecate complet. Cei mai multi dintre noi nu conștientizăm aceste traume. De obicei ele se petrec la vârste fragede, în primii ani de viață, sau chiar în perioada intrauterină.

Ori de câte ori trăim o experință neplacută, indiferent la ce vârstă suntem, acea experiență se întipărește în subconștientul nostru. Nimic nu se uită. Chiar dacă la nivel conștient credem că am uitat. Dacă există sentimente intense, neplăcute, o parte din energia noastră rămâne agățată în acele timpuri sau locuri, fragmentându-ne sufletul. Mai târziu, alte evenimente asemănatoare pot trezi amintiri dureroase, pe care le-am crezut uitate.

Oricât de puternici si stăpâni pe viața noastră am crede că suntem, atitudinile, gesturile noastre sunt influențate de credințele ascunse în subconștientul nostru. Adesea orgoliul nostru ne împiedică să vedem aceste răni, care, atunci când se reactivează, doresc să fie vindecate.

În primii ani de viață fiecare experiență se întipărește profund în subconștient. Dorința obsedantă a unor părinți pentru un anumit drum în viață al copiiilor lor, fie pentru că ei nu au reușit în acea direcție, fie pentru că ei consideră că acesta poate oferi recompense financiare, poate crea prejudicii imense copiilor lor, pentru că:

1)   pot fi ignorate sau nedescoperite alte talente care ar fi oferit satisfacții mult mai mari,

2)   pot conduce la credința, manifestată la maturitate, că e firesc  ca alții sa decidă pentru ei, neexistând posibilitatea de a-și exprima propriul adevăr, propriile dorințe,

3)   impiedică spiritul să se dezvolte, să exploreze, împiedică dezvoltarea și expansionarea conștiinței, gândind că lumea este limitată la câteva adevăruri care trebuiesc acceptate.

A fi părinte al unui minor în aceste timpuri implică o imensă responsabilitate. Vechea gândire, bazată pe concepții precum Frică, Forță,  inhiba dezvoltarea psihică si emoțională a copilului. Sarcinile acestor părinți se rezumau adesea la nevoile materiale, îndrumarea către educația formală din școli, acestea privite prin prisma autorității. Copiii erau educați să accepte normele societății, chiar dacă aceste norme erau împotriva înclinațiilor și talentelor  lor. Vechii părinti urmăreau conformarea copilului lor la regulile societății.

Vechi părintii cred  că știu mai multe decât copiii lor, că sunt mai înțelepți și au mai multă experiență de viață ce le  permite să impună copilului lor un anumit comportament și anumite alegeri pentru viața lor.

Acești părinți, care exercită un control prea strict asupra copiilor lor,  riscă să-i transforme pe aceștia în adulți timizi, nesiguri pe ei la vârsta adultă.  Pe de altă parte excesul de autoritate se poate  lovi de rezistența copilului gata să meargă până la capăt. Astfel totul devine un conflict, fie unul tacit, fie unul deschis exprimat, în care se manifestă o luptă continuă între părinte și copil, epuizantă și devoratoare de energie pentru ambii.

Se poate întâmpla de asemenea și ca în fața autorității excesive din partea părinților, copilul să pară că se supune, în timp ce în interiorul său îşi reprimă frustrarea. De fiecare dată când va avea ocazia, fără a fi văzut, va elibera câte puțin din această frustrare pe care o simte, răzbunându-se pe anturaj, spărgând obiecte, sau comițând tot felul de fărădelegi. Este foarte posibil, ca odată devenit adult, să ajungă un moralist intolerant, în aparență plin de principii, dar în suflet plin de traume.

În schimb Noii părinți sunt atenți la nevoile sufletului copiilor lor. Acești copiii foarte sensibili au o anumită înțelepciune, iar rolul părinților este de a-i asista pe acești copii în a-și dezvolta și exprima propriile dorințe ale sufletului. Pentru asta e nevoie ca părinții să-și respecte și să-și iubească copiii, înțelegând că atunci când aceștia își urmează calea sufletului lor contribuie la promovarea unei lumi armonioase, pline de iubire. Misiunea lor în aceste timpuri este tocmai aceasta, de a produce schimbarea modului de a relaționa, în toate aspectele. Ei ne învată cum să interacționăm unii cu alții, într-un mod plin de iubire și  nu  să reacționăm ( adesea sub impulsul orgoliului).

Tensiunile nerezolvate ale unui părinte sau dintre părinți se reflectă asupra copiilor, chiar dacă adesea asta nu se vede, copilul părând că își vede indiferent de joaca lui. Energia care se degajă de la părinți se transmite la copil, acesta devenind agitat, nescultător. Iar noi nu înțelegem de ce, pentru am făcut eforturi să nu ne exprimăm verbal în fața copiilor furiile noastre. De multe ori îi pedepsim în diverse moduri, fără a încerca să înțelegem motivele gesturilor lor.

Este imperios necesar să ne analizăm propriile comportamente, gânduri, atitudini, dacă ne dorim pentru copiii noștri o dezvoltare armonioasă și o evoluție frumoasă sub toate aspectele de-a lungul întregii vieți.

Comunicarea cu copiii este esențială ce trebuie făcută cu dragoste și respect.

Dacă în schimb veți comunica cu furie, sub o stare de agitație, copilul va întelege în viitor că pentru a transmite ceva trebuie să o facă într-un mod zgomotos. La fel, dacă în familie copilul a fost pedepsit, folosindu-se agresiunea asupra lui, el va înțelege că pentru a obține ceva trebuie să-și impună forța fizică, dublată de agresivitate.

E indicat să căutam calea de mijloc, astfel încât părinții și copiii să fie într-o stare de armonie, de tipul win-win. O înțelegere de timpul ”Ok, te mai joci 5 minute cu jucăria, după care mergem la nani”, e mult mai ușor de acceptat pentru copil decât cea de tipul ”Încetezi acum și mergi acum la nani!”

Copiii sunt adesea mai receptivi dacă le vorbim cu calm, decât atunci când ne impunem autoritatea.

Dr. Benjamin Bloom de la Universitatea din Chicago a concluzionat, în urma numeroaselor sale cercetări, că un copil atinge jumătatea nivelului de inteligență la vârsta de 4 ani, alți 30% la vârsta de 8 ani și restul de 20% la 17 ani! Prin urmare, acești copii minunați au o capacitate fantastică de înțelegere, dacă avem răbdarea de a sta de vorbă cu ei. Firește, ei nu au nivelul nostru de cunoștințe și informații despre lumea înconjurătoare, dar dacă li se explică prin noțiuni simple, pe care le cunosc, ei pot face niște conexiuni care ne uimesc. Adesea ei nu știu ce înseamnă Nu pot. Pur și simplu găsesc soluții, într-un timp foarte scurt, la care noi nici nu ne-am fi gândit.

De aceea este neindicat a-i subestima. Ei trebuiesc stimulați în permanență să-și descopere propriul potențial, să-și mărească nivelul de inteligență, prin diverse jocuri, prin anumite activități, sporturi etc. S-a demonstrat că tipul de stimulare intelectuală pe care o primeşte un copil în primii cinci ani de viață determină în mod esențial inteligența vârstei sale adulte.

Copilul începe să învețe din primele clipe ale vieții. Sentimentul de siguranță, încredere care se vor stabili la copil, sunt determinate de mediul în care trăiește. Acest mediu va oferi elemente prin care va vedea lumea mai târziu. Dacă acest mediu va fi unul plin de iubire, armonie, veselie, calm, va deveni un adult optimist și echilibrat psihic.

Nu putem avea întotdeuna un comportament ideal în fața copiilor noștri. Adesea facem greșeli. Dar la școala părinților mergem în fiecare zi, toată viața. Important este să conștientizăm aceste greșeli, să ni le asumăm și uneori, când e cazul, să ne cerem iertare. Acest gest îi oferă copilului sentimentul valorizării și al implicării, care, alături de crearea unui  mediu armonios, plin de iubire, încurajează și contribuie la dezvoltarea sa emoțională, într-un mod plăcut, și care îl va ajuta foarte mult la maturitate.

Cu drag,

Claudia Iacob

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.